Din când în când îmi vine-n gând că mă scufund și mă afund la infinit într-un neant fără sfârșit și urlu strig da nu m-aud Acum io-s în vertij și nu mă laud că mi-am pierdut dinții din gură Io am mușcat din adevăr cu ură nu am vrut masca de iluzii Mi-am dat la pix cu sete prin perfuzii am primit sânge nou Mi-am șlefuit ideile într-un vocabular lingou și-am ars-o arogant și egoist Un pueril imberb teribilist mi-a dat cu pumnu-n cap realitatea ca un pugilist Și când am început să cad toți m-au văzut dar nu m-au auzit nu mă aud de fel Și mă scufund în văzul lor într-un mine distrugător le spun cuvinte ca un puzzle alambicat înspre un viitor trecut de-atâtea ori prin văzul lor mă sinucid nemuritor

despre:

luni, 20 februarie 2017

Despre oboseală și alți demoni

Sunt unele zile în care nu-mi vine să deschid ochii. Aud alarma, înjur în gând, mormăi "o opresc", îi dau snooze și încerc să adorm la loc deși știu că sună iar peste 5 minute.

O treime din lună mi-o petrec la birou. Adică patru din cinci zile. Petrec cel puțin o oră la metrou ducându-mă și întorcăndu-mă de la muncă. Un sfert de lună dorm. Mai puțin de jumătate din lună îmi rămâne pentru mine și o petrec prea obosit pentru a mai face ceva. Orice.

Psihic parcă nu sunt atât de obosit. Sunt plafonat. Între seriale și filme proaste am redus activitatea intelectuală spre zero în timpul liber. Însă o treime din lună mi-o petrec gândindu-mă la probleme legate de muncă. Și în timpul liber îmi mai amintesc uneori de asta.

Fizic parcă nu sunt atât de obosit. Sunt atrofiat. Am devenit omul viitor din viziunile SF. Nu mă deplasez decât între casă și birou și în interiorul acestora. Și, totuși, în timpul liber cad ca secerat, neputând să-mi mișc hoitul mai departe de perimetrul pat-toaletă.

Simt cum mi se așterne fiecare zi pe trup și minte ca o ștampilă de pontaj. Ai mai muncit o zi, ai mai trăit o zi la timp, ai mai mâncat să nu leșini, ai adormit din inerție. Pac! Ștampila. O pecete metalică cu baza înmuiată-n tușul unei existențe de-un gri impregnat cu mercur. Cu plumb adică, nu știați că tușul conține plumb? Cu cât am mai multe zile de viață pontate servil, cu atât pot spera la un concediu în moarte mai anonim. Cu cât îmi tocesc dinții și degetele rozând scoarța existenței ca o carie, cu atât mă apropii mai mult de miezul inexistent al realității.
Simt oboseala cronic, ca pe un demon căruia i-am amanetat pe nimic totul pentru a mă face să simt că exist. Și mă face să simt dureros fiecare secundă în fiecare terminație nervoasă, în fiecare receptor, în fiecare celulă din fiecare țesut. Sunt ca o plagă ambulantă, târând după mine eczeme și inflamații, virusuri și boli necatalogate sau nedescoperite. Păcatul oboselii e ipohondria. Și autoflagelarea sinelui într-o continuă zbatere de a descoperi cealaltă parte de existență, neînchinată niciunui demon.

Dar ambiția este alt demon despre care nu am timp să vorbesc acum, mă cheamă oboseala să-mi întind ciolanele în pat ca-ntr-un cavou în care accept să fiu închis de viu de bunăvoie.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu