Din când în când îmi vine-n gând că mă scufund și mă afund la infinit într-un neant fără sfârșit și urlu strig da nu m-aud Acum io-s în vertij și nu mă laud că mi-am pierdut dinții din gură Io am mușcat din adevăr cu ură nu am vrut masca de iluzii Mi-am dat la pix cu sete prin perfuzii am primit sânge nou Mi-am șlefuit ideile într-un vocabular lingou și-am ars-o arogant și egoist Un pueril imberb teribilist mi-a dat cu pumnu-n cap realitatea ca un pugilist Și când am început să cad toți m-au văzut dar nu m-au auzit nu mă aud de fel Și mă scufund în văzul lor într-un mine distrugător le spun cuvinte ca un puzzle alambicat înspre un viitor trecut de-atâtea ori prin văzul lor mă sinucid nemuritor

despre:

miercuri, 12 iulie 2017

Despre virtual si aparente

In epoca pre-facebook, modurile in care puteam sa ne mandrim cu achizitii si idei se bazau pe contact direct intre erou si fani. Faceai o mega nunta si filmai totul, sa arati rudelor si urmasilor peste ani cat ai fost tu de mot. Iti cumparai un bolid si il duceai la plimbare pe corso, sa umectezi pipitele de acolo. Aveai idei revolutionare? Le puneai intr-un ziar, intr-o carte, intr-o emisiune, intr-un studiu de specialitate. Te duceai si tineai conferinte. Rahaturi d-astea.
Nu spun ca nu mai avem parte de smecherii si smecherala pe bune in timpurile actuale, sufocate de online, ele au ramas acolo, ca un ceva menit sa ne aduca aminte ca si inaintea noastra exista societate, insa tind spre anonimat.

Daca nu esti online, nu existi.

Asta pare a fi noua filosofie adoptata cu bratele larg deschise de toate categoriile sociale. Sau macar de cele despre care nu vrem sa pretindem ca nu exista. Ca saracii fara curent in bordeie au ramas tot la stirile lacrimogene de Craciun si Pasti. Ferentari apare in lumina reflectoarelor doar cand e vreun party ironic in discutie. Curvele care se vand pe bonuri de masa, drogatii si puscariasii, aurolacii si boschetarii, parcangii si satrele de tigani fara documente de identitate apar rareori in cate o investigatie jurnalistica fara efect, menita a demonstra mai degraba cat de open mind este realizatorul ei, decat de a ridica vreo noua sau profund ignorata problema sociala.

Daca nu esti online, nu existi?

Cred ca e radicalizata aceasta idee. Existi si online si offline, existi inchis, persecutat, bucurandu-te de libertate, incalcand legea, super vedeta sau uber anonim. Insa existenta ti se schimba in momentul in care ai acces online.
In pre-online se simtea din plin efortul economic in momentul in care voiai sa ai un moment de smecherie. Fie ca era vorba de a-ti etala palatul (pe care trebuia mai intai sa il ai), fie ca era vorba de a-ti prezenta nemaiganditele idei, exista un filtru care mentinea o stabilitate sociala. Ca nu orice sarac isi permite arogante si smecherii costisitoare si nu orice sarac are idei atat de revolutionare care nu sa fie mai degraba cretine.
Filtrul asta ne proteja, oarecum, existentele banale, ajungand sa percepem smecheriile ca simplu entertainment. Cine era interesat pe bune de smecherie, incepea sa munceasca in sensul smecheriei, investind timp si bani in devenire.

Accesul la online a daramat acest filtru. Internetul e la fel de ieftin sau chiar mai ieftin decat televiziunea. Telefoanele si calculatoarele au preturi mai mici decat ale televizoarelor sau al obiectelor de uz casnic. Iti e mai usor sa platesti un smartfon si 5 giga de net lunar decat rate la un frigider. Astfel ca nu e de mirare ca am ajuns sa fim conectati atat de mult incat sa punem sub semnul intrebarii chiar sensul existentei in afara onlineului. Problema asta e un rezultat firesc al asaltului informatic la care suntem supusi. Inconstient, zilnic ne lasam doborati de o cantitate uriasa de informatie inutila, devenind frustrati de inutilitatea existentei. Observati popularitatea gandirilor nihiliste in momentul actual.
Orice poza cu pisica, orice sms publicitar, status despre orice cacat ne trece prin cap, review la tehnologie inutila, clip diy, advertorial mascat in stire, checkin cu baietii mei, fratii mei, orice bit amarat de informatie care nu ajuta la dezvoltarea noastra ca indivizi produce frustrare. Exagerez, bineinteles, dar asta nu e un articol stiintific, ci unul de opinie, menit a deschide o discutie, nu a emite adevaruri absolute.
Frustrarea aia se tot acumuleaza si produce fix ceea ce o produce: informatie inutila pe care o varsam online, mintindu-ne ca existenta noastra se situeaza la un nivel superior existentei majoritatii celorlalti prin prisma diverselor motive pe care ni le inventam. Fie ca postam cate un checkin din vacanta cu o poza care infatiseaza un peisaj idilic, fie ca ne fluturam relatia pe facebook, fie ca emitem judecati de valoare asupra subiectelor in trend, fie ca postam inofensiv glumite, aratand o falsa detasare de online, insusi faptul ca nu ne retragem din online dovedeste frustrarea de care vorbesc. E ok, se poate trai si cu frustrari. Ca doar nu a inventat onlineul frustrarile, nu-i asa?

Tot timpul au existat oameni atenti la aparente. Oameni care au vrut si ei ce au altii, fara sa fie in situatia acelor altii. Tot timpul am avut grija de imaginea noastra, chiar daca nu erau 10 mii de followersi atenti la ce facem. Nu onlineul e responsabil de acest efect asupra noastra, ca indivizi, insa onlineul e clar responsabil de atingerea unui climax al frustrarilor intregii societati. De fapt, nu onlineul, ci oamenii care nu reusesc sa deosebeasca existenta virtuala de cea reala, palpabila, traibila. Onlineul este un mediu atemporal. Cinci ani poti sa ai aceeasi poza la profil si acelasi nickname. Devii un brand. Un brand care, irl, a luat vreo 20 de kile in greutate, a schimbat doua joburi si are 4 rate la banca. Online esti acelasi. Dar tu nu stii ca online esti acelasi de acum 5 ani, ai impresia ca online esti acelasi tu din realitate si confunzi statusurile profilului tau cu ideile si convingerile tale de viata. Ai impresia ca statusurile altor profiluri sunt convingeri si ca o contrare pe facebook este acelasi lucru cu doi pumni in cap irl. Si te identifici din ce in ce mai profund cu imaginea ta online, incat ai impresia ca, daca online nu ai probleme, nu ar trebui sa le ai nici in realitate. Ce conteaza ca irl esti grasa si locuiesti cu pisica cand online esti o papusa de fata cu mia de likeuri la pozele nud? Ce conteaza ca irl stai de 5 ani in casa la bunica-ta, ca ii e mila de tine, si nu ai job cand online esti cel mai tare memar? Nu conteaza, ca deja nu mai facem diferenta intre aparente, virtual si realitate. Suntem blocati intre doua existente si nu implinim niciuna.

Si nu vorbesc aici de superoamenii care reusesc sa faca diferentierea clara intre online si realitate si nu permit celor doua sa se influenteze, ba chiar mai sunt si super smecheri irl. Vorbesc de astia slabi, banali, care intr-un alt context ne-am fi petrecut serile in fata televizorului minunandu-ne ca in nu stiu ce satuc ajunge medicul doar o data pe luna. Acum avem sansa sa ne minunam pe internet si efectul este acelasi. Nu vom influenta cu nimic existenta, doar participam activ la creerea fluxului de informatie inutila si ne marim gradul de frustrare personala.


imagine sutita din online

duminică, 2 iulie 2017

Mars, fa!

Era prin 2006-2007, la primele marsuri ale diversitatii din Romania. Cateva sute de persoane LGBT si sustinatori ai lor erau injurati/bruscati/atacati de catre boii aia de la noa dreapta sau alti spalati pe creer cu inalte valori morale. Jandarmii actionau prompt, cateva sute de amenzi si ceva dosare penale. Ura! aplaudau LGBTistii. Democratie! zbierau descreierate publicatiile progresiste sau cu afinitati progresiste.

2017, in urma cu vreo cateva zeci de ore, Cluj. Marsul diversitatii urmat de marsul normalitatii. Niciun incident la ala al diversitatii, o dobitoaca LGBTista se duce la ala al normalitatii si e saltata de Jandarmerie. Huo! s-a scandalizat internetul nostru cel degraba datator de verdicte. Libertate de exprimare! Stat politienesc! Evul mediu! urla descreierate publicatiile progresiste sau cu afinitati progresiste.

In momentul in care o manifestatie este autorizata, Jandarmeria are obligatia de a asigura buna desfasurare a acelei manifestatii, inlaturand instigatorii violenti sau nu. Asa e in democratie. Ca ne respectam drepturile unii altora, teoretic. Ca nu ne ducem sa ne cacam unde altii mananca, chiar daca nu ne convine ce mananca aia. Fiecare are bancuta lui si mananca in ea ce vrea muschiul lui. X nu poa sa vina sa iti bage cu japca sunca si ceapa pe gat, dar nici tu nu ii poti baga lui rucola si feta pe gat. Ca e libertate, da asta nu inseamna ca unul e mai liber ca altul. Ca nici nu stiu de ce pula mea scriu randurile astea, ca mi se pare cea mai mare pierdere de timp sa explici ca si altii au dreptul sa organizeze manifestatii despre ce le framanta lor mintea si au dreptul de a-si tine acele manifestatii feriti de dobitocii care nu gandesc la fel de ampulea ca ei.

Meh, cui ii pasa? Ca oricum, daca-s atat de dobitoci incat sa se certe pe teme ca diversitate si normalitate cand de fapt ii fute grija cine cum are sau nu voie sa se futa in cur, inseamna ca si unii si altii sunt degeaba.

Ca asa ne place. N-avem economie? Hai sa cerem sa fim lasati sa ne futem in cur.  N-avem educatie? Hai sa cerem sa nu fim lasati sa ne futem in cur.

Mars!

luni, 29 mai 2017

Despre emotii si paranoia

Azi s-a nascut fi-mea.

De azi incolo o sa vad eu cum e. Gata cu distractia, viata mea va pivota in jurul unui singur pol. O sa vad cat de greu e sa cresti un copil, ce, credeam ca e usor? O sa aiba colici si o sa planga noaptea, nu o sa pot sa adorm pana nu adoarme ea si, chiar si dupa ce adoarme, o sa ma trezesc din somn sa vad ce face in patutul ei. O sa se cace in pampersi si o sa puta. Si o sa-mi fie scarba, ce, credeam ca e usor? O sa incep sa citesc carti despre ce mananca copiii geniali, o sa caut 5 ani o gradinita si 10 ani o scoala generala, o sa dau bani la meditatori de engleza, informatica, muzica si tenis. Ce, credeam ca e usor?

Ce, credeam ca e usor? Asta am auzit ultimele aproape noua luni de la aproape orice relativ cunoscut cu care m-am intersectat. Brusc, au devenit toti experti in sfaturi despre parenting si crescut boraci. De la marca pe care TREBUIE sa o aiba suzeta pana la perioada in care TREBUIE sa inceapa sa manance un anumit aliment. Si fara dulciuri. Si de ce mortii tai nu ai si tu emotii ca un om normal, suhaie? Ce, te crezi robot? De ce nu iti faci griji cum o sa fie viata ta de acum inainte? Nu numai ca esti insensibil, dar ne faci sa ne simtim prost pentru ca noua ne pasa de cum va fi viata ta si tie nu.

Lumea isi inchipuie ca voi incepe deodata sa devin un pizdificat de tatic cool, care bolboroseste toata ziua despre mucilagii de orez si morcovi pasati, scutece, montessori, panselute si cursuri de psihologia boracului. Pentru ca nu am spus o singura data ca ma ingrijoreaza gandul la viitor a fost automat o recunoastere a lipsei de emotii. Asa ca m-a pus dracu si am intrebat ce sunt alea emotii. Si am aflat.

Emotii e atunci cand esti un adult in toata firea si stai tu si fumezi o tigara si te gandesti asa ca ba, o sa vina fi-mea pe lume si ce o sa fac eu? Daca o sa fie greu? Daca o sa aiba colici? (Ce pula mea are toata lumea cu colicii astia?) Daca e un copil bolnavicios ce fac? Daca o sa se inteleaga mai bine cu ma-sa si pe mine nu o sa ma iubeasca? Daca... Si mi-am dat seama. Sa ai emotii e ca atunci cand te minte dealerul si iti da legale in loc de iarba. Si, in loc sa zambesti ca un dobitoc uitandu-te la un film in care nu se intampla nimic, ajungi sa plangi cu curu in pisat intr-o baie in care nu stii cum ai ajuns.

Mi-am dat seama ca nu am mai avut emotii de 5-6 ani, de cand nu am mai fumat spiceuri. Sunt defect? Nu stiu, adica stiu, da ma ingrozeste gandul. Gandul ca o sa trebuiasca sa invat un copil sa supravietuiasca intr-o lume plina de dobitoci care confunda emotia cu paranoia si care are impresia ca bucuria de a avea un copil poate fi umbrita de niste ganduri ampulea, total irationale si lipsite de fond. Ba, emotie e cand te caci pe tine de fericire si nu e nevoie sa te plimbi printre puleti si sa le spui "hello, am emotii", emotie e cand te doare in pula de orice aspect care poate surveni pe parcursul vietii, ca stii deja ca esti calit si o sa treci peste asa ca alegi sa traiesti in moment, nu intr-un viitor negru absurd in care viata ta seamana cu un scenariu de telenovela proasta de pe kanal d. Emotie e cand vezi copilul pentru prima data si zambesti. Ca daca incepi sa plangi e tot emotie, da nu mai e fericire, e isterie, in mortii ei.

Abia astept sa vad cum o sa fie. Sa imi bat pula de toate manualele voastre de parenting si concepte de educatie. Sa imi savurez cuiul si dupa aia sa ma uit la duck tv si sa ma cac pe mine de ras pentru ca culori. Mai da-va-n pula mea, sunteti experti in crescut copii da nu ati ajuns la maturitate. Emotivilor!

duminică, 28 mai 2017

(inca una) cu CfPLGBT

mise rupe genitala vizavi de actiunile coalitia pentru familie.
si mise rupe genitala vizavi de activistii lgbt care urla peste tot ca sunt discriminati.
pentru ca sunt toti niste prosti si ipocriti.

coalitia: vrea ca definitia pulii sa specifice ca pula poate fi formata doar din preput, capu pulii si muschiu pulii. nah, sa nu le dam la o parte pe cele circumcise, dar pula, standard! e formata din elementele din definitie. un evreu ar putea sa pretinda ca are pula, fara sa aiba pula, de fapt. el are penis, ati inteles? la fel si cu casatoria barbat femeie. un vaduv nu mai e casatorit, deci nu mai are preput, deci are o urma de penis acolo, da aia nu mai e pula. la fel, doi barbati sau doua femei nu pot sa se casatoreasca pentru ca e ilegal conform legilor in vigoare, mise rupe genitala, pula sau penis, dupa cum vreti sa luati definitia inutila in gura.

activistii lgbt: trecem peste "oricum e ilegal", ei spera. cum sunt unii care spera de zeci de ani sa se legalizeze iarba la nivel international. oricum sunt prosti, ca sunt oribile divorturile intre gay, nu mai zicem. un om cu o urma de neuron ar refuza sa se casatoreasca, fie si platit. (observati cum am evitat conceptul de normalitate? elegant! sunt corect politic, ce definitia mea). astia nu sunt atat prosti, cat ipocriti. adevarata miza o reprezinta dreptul la adoptie al cuplurilor gay, care ar intra in vigoare odata cu dreptul la casatorie. da nu le da nici dracu voie sa se casatoreasca in tara in care psd castiga alegeri pe banda rulanta cu ajutorul bor. si daca au uneori impresia ca sunt ei societatea civila si ca democratia e in mainile lor sa se mai uite o data. au doar definitia in mana, aceeasi definitie cu care au votat crezand ca johannis e un salvator sau sau aceeasi definitie cu care-l proclama pe tatucu la tehnocrati salvatoru la umanitate.



ba, sunteti prosti si ganditi cu pula daca nu va multumiti cu dreptul de a defila cu pene-n cur, pentru ca atat va ofera societatea actuala. peste vreo 10 ani o sa se mai curete dintre fosile si, poate, o sa puteti avea baruri gay si in afara bucurestiului. noi va intelegem, sunteti poponarii nostri, da nu v-o luati in cap ca pula mea, toti avem niste bunici care se pricep cu bataia. also, cum pula mea discriminezi ceva ce nu exista? tehnic acum. conceptul de casatorie homosexuala nu exista, conform legii, deci cum discriminez io homosexualii cand spun ca ma fut pe ei de aroganti pretentiosi?

marți, 16 mai 2017

Despre alti demoni.

Scriu si sterg. Scriu prost si sterg mult. Mai da-i in pula mea de demoni! Cand te concentrezi pe negativism nu mai esti cinic. Devii patetic.
De parca ii pasa cuiva de demonii tai, du-te-n pizda ma-tii de fraier! Scrii si stergi, dar ala e scris? O borala de cuvinte seci in propozitii seci, cu mesaj sec, inexistent, cu emotie zero si fir narativ ioc. Nu scrii, te caci pe tine ca scrii ca scuza sa nu scrii ca sa nu-si dea seama lumea ca nu stii sa scrii.

Voiam sa continui seria despre alti demoni, dar sunt prea multi. Nu ma pot concentra pe unul singur, iar la pachet sunt prea puternici, imi fut ideile si cheful de scris. Exact cum ma asteptam. Scuze peste scuze, mereu altcineva de vina, tipic uman. Mazgalitor de fraze fara sens cu impresii de filosof, nu-ti dai seama ca esti cliseul perfect, bucatica rupta din matrita. Talentul tau e doar o impresie pe care ti-ai bagat-o-n cap de frica. Ti-e frica sa fii banal, doar un pixel intr-o mare de pixeli uniform invizibili. Lipsa ta nu ar fi sesizata, locul lasat gol de tine fiind ocupat imediat de alt pixel la fel de anonim ca tine. Vocea din cap devenea tot mai intensa, acompaniata de o migrena inspaimantatoare. Imi venea sa ma dau cu capul de perete pana nu-mi mai pulseaza tamplele. Ce bine ar fi daca as dobandi brusc puteri magica sa fac din nimic un burghiu pe care sa mi-l trec prin tample fara sa curga sange. Nu suport sangele, vreau doar sa dau o gaura si sa ma uit la durere cum se incolaceste de durere in jurul burghiului.

Frica de plafonare e plafonare. In momentul in care incepi sa stergi ce scrii ori esti perfectionist, ori incepi sa ai dubii. Perfectionist nu esti, nu ai fost vreodata, iti lipseste energia si interesul, deci clar ai dubii. Si poate ca asa e mai bine, sa nu te mai amagesti ca esti artist, ca scrisul e ceva mai mult decat un moft. Ca aerul ala boem pe care incerci sa-l afisezi e ceva mai mult decat snobism. Te crezi artist? Si? Te crezi unic? Atat de prost esti? Te crezi bun? Cine ti-a spus ca esti bun? Ce inseamna un artist bun? De ce crezi ca tu esti un artist bun? Ca nu ai scris nimic in viata ta dar stii sa invarti un vocabular modest in cateva idei vagi? Poate ca are dreptate. Imi construiesc o realitate lipsita de realism de frica sa nu-mi dovedesc ca nu am talent?