Din când în când îmi vine-n gând că mă scufund și mă afund la infinit într-un neant fără sfârșit și urlu strig da nu m-aud Acum io-s în vertij și nu mă laud că mi-am pierdut dinții din gură Io am mușcat din adevăr cu ură nu am vrut masca de iluzii Mi-am dat la pix cu sete prin perfuzii am primit sânge nou Mi-am șlefuit ideile într-un vocabular lingou și-am ars-o arogant și egoist Un pueril imberb teribilist mi-a dat cu pumnu-n cap realitatea ca un pugilist Și când am început să cad toți m-au văzut dar nu m-au auzit nu mă aud de fel Și mă scufund în văzul lor într-un mine distrugător le spun cuvinte ca un puzzle alambicat înspre un viitor trecut de-atâtea ori prin văzul lor mă sinucid nemuritor

despre:

luni, 16 aprilie 2018

Testament

Frustrări acumulate las poeziei cu titlul nescris

Depresie agonisită cu trudă las poeților cu egoul umflat

Timp pierdut în căutarea vreunui sens las să mă sufoce

Idealuri utopice trei cărți neterminate las moliilor să mănânce 

Carcasă de oase și piele și carne în care să-și facă viermii discotecă

Deznădejde disperare și priviri pierdute în gol las trecutului să înghită

Gânduri de răzbunare las regizorilor de blockbustere postapocaliptice

Credință în zei las celor ce cred că schimbă ceva cu un vot sau protest

Mânie și lacrimi la rădăcina copacilor vieții din toate bibliile existente

Las pixul să-mi cadă din mână și ploapele peste ochii obosiți

Tristețea din glas o las să se stingă

Și las și lumina din spirit să tremure mai departe candelă-n noapte

Las zile să vină să-mi pună pace-n sinapse

Și las măști să se spargă în cioturi de mine

joi, 1 martie 2018

Victime si victime

Cand am deschis prima data ochii eram la baie, ma spalam pe dinti. Pe fereastra se vedea cum ploua, in lumina soarelui de dimineata. Am iesit la aer si, pe cealalta parte a pavilionului, am vazut cum ninge linistit, cu fulgi cat pumnul. In jurul meu plutea o atmosfera de fericire si pace. Nu stiam de cat timp sunt internat la psihiatrie. Stiam doar ca nu are cum sa mai dureze mult. Deveneam tot mai constient de realitate.

Tendinta de a ma victimiza e mare, dar nu vad la ce ma ajuta. Cand am cazut am scos scuturile si mi-am dat cu ele in cap. Nu mi-a placut sa fac rau alora de pe langa mine vreodata. Mi-am spus ca nu e cazul nici de data asta. Si am mizat pe fairplay in timp ce ma adanceam in depresie si ratacire fara sa imi dau seama ca fac rau altora pe langa mine, nu doar mie, in timp ce altii asteptau la colt momentul oportun sa-mi poata strapunge ce mai ramasese din armura. Asa functioneaza societatea asta de cyborgi in negare. Pot doar sa regret ca am negat o perioada emotii si senzatii ce cresteau pe sub armura in timp ce imi dadeam cu scuturile in cap. Dar si asta e o victimizare. Singurul tiran am fost eu, robotul, si singura victima am fost eu, restul de om. Am crezut ca pot multumi nemarginita nemultumire daca ma pierd de mine si m-am gasit intins pe podeaua rece din baie, batut de propria neputinta. 

Cand esti fata in fata cu moartea nu mai conteaza cine si cum te-a impins in bratele deznadejdii. Conteaza doar sa ai destula putere sa te poti impotrivi valului de durere care te cuprinde. Putere pe care o gasesti analizand la nesfarsit aceeasi zi monotona, cu aceleasi pastile la ora fixa, cu aceeasi colegi de salon pierduti in irealitatile personale. Si la un moment dat iti aduci aminte si cum ai murit, si de ce ai murit, si iti dai seama si de ce trebuie sa gasesti puterea sa te intorci in societatea care ti-a oferit tratament.

Tendinta de a ma victimiza e mare. Depresia o amplifica, d-aia fac tot posibilul sa-mi abandonez robotul si sa invat iar sa fiu om. Golit de vointa, depersonalizat si ratacit. Asa ar suna portretul robot, ce ironie, al omului care nu mai stie ca e om. Victima a propriilor alegeri si abuzuri, victima a propriilor excese si judecati lipsite de ratiune. 
Spuneam ca eu nu pot sa nu scriu un sfarsit fericit, da uneori nici nu e nevoie sa scriu un sfarsit. Uneori trebuie doar sa ard ciorna, sa uit ca am trait capitolul ala si sa imi indrept ochii spre un nou inceput, unde nu mai neg emotii, senzatii sau sentimente. 
Adevarul e ca perceptia asupra realitatii ti se schimba mai ales cand dai piept in piept cu ipocrizia umana. Robotii au algoritmii liniari. Dupa ce isi indeplinesc targetul se opresc. Oamenii iti dau tot mai mult.

D-aia o sa invat sa fiu om aproape de oamenii care imi dau tot mai mult speranta in umanitate si o sa uit ca robotul din mine era setat pe meniul de victima. 


marți, 20 februarie 2018

Imparatia mustelor

Prin urbea in care ne traim zilele pute grav a cacat de musca. S-a asternut ca o mazga anonima, evoluand incet dar sigur intr-un strat gros de putoare. Fericitii o gusta din plin, imbuibandu-se pana la refuz cu fecale. Cine refuza sa consume cacatul de musca este decazut din statutul de persoana, trecut pe ajutor social si obligat sa voteze PSD.

Asa imi inchipui o replica la Viata pe un peron, dar cui ii pasa ce-mi inchipui eu? Nici medicii care-mi umplu scrisorile medicale de cuvinte greu de inteles si diagnostice incerte nu au rabdare sa ma asculte. Ma ascult singur si imi dau verdict: ai fost tot timpul nebun, abia acum ti-ai dat seama.
In imparatia mustelor in care traiesc trebuie sa respir ferit, sa nu deranjez vreun muscoi inveninat, ca imediat ma trezesc naclait din cap pana in picioare cu citatii si citate aiuristice despre cat de prost e omul cand nu isi vede de ranitii lui si se apuca sa ii ajute pe ai altuia.
Exagerez, evident, cum fac tot timpul. Exagerez pentru ca abia incep sa respir dupa indelungi sfartecari in incercarea de a fi om cu mustele. Nu ai cum. Ipocrite, ti se caca fix in borcanul cu gem pe care l-ai lasat deschis pentru ele.

Tanar, am trait prea mult si am dat de prea multe ori cu capul de prag pana acum. Incotro ma indrept cu asa graba? In ce directie o sa mai ricosez si dupa pumnul asta in plex? Oricum le stiu dinainte toate argumentele de cacat prin care vor sa ma convinga ca doar eu sunt de vina pentru incapacitatea lor de a iesi din tipar si cliseu, de ce m-as complica?
Oh, dar te lamentezi asa mult! Nu e totul despre tine, egoistule. imi rasuna o voce in cap.
Asa e. Nu e totul despre mine. Uneori e despre cum invat ca inca mai am de invatat cand vine vorba de depistat parazitii care vor incerca sa ma futa. Uneori e despre cum invat ca am avut dreptate si totusi am fost slab si nu am ridicat scuturile la timp.
Legendele Olimpului, pana si Achile si-a luat-o in barba. Pardon, calcai. Ca asa ataca mustele, pe la spate, cand esti lipsit de discernamant intr-un spital de psihiatrie, folosind ca scut uman sange din sangele tau.

Riposta? As fi prea prost sa mai ripostez din pozitia asta. Pana la urma ajungem tot la Viata pe un peron, in care urletele din spatele mastilor de sticla se transforma in urlete din spatele monitoarelor LCD full HD.
Asta pentru ca oricat ar vrea mustele sa ma vada umil si docil ca un caine, io nu-s vreun Josef K. Eu pun picioarele pe pamant si trasez alte povesti in urma bocancilor mei. Povesti in care poate manca oricine orice cacat vrea, mie nu-mi pasa, sunt tanar, am trait mult si inca mai am de trait.

Inca mult si inca frumos, ca cel mai iubit dintre pamanteni.

luni, 19 februarie 2018

[Iubita mea cu miros de amoniac]

Iubita mea cu miros de amoniac
Mă-mbrățișează în tăcere
Îi miros părul jilav și-i mângâi pielea
Ca o felină toarce și îmi întoarce mângâierea
 
Iubita mea cu miros de amoniac
Și spic de grâu în păr, îmi pare că stă timpu-n loc
Când o sărut secundele-ntre noi n-au loc și tic
Și tac cu foc și tot mă joc și-n suflet vreau să o sufoc
 
Iubita mea cu miros de amoniac
Atât de prost nu mai găsesc cuvinte când te privesc cu drag
Mă pierd în ochii mari în care inima îmi scald
Iubita mea cu miros de amoniac
La pieptul tău e bine și e cald și-un tremur lin 
în care-mi scald emoții de care nu aș vrea să scap


vineri, 2 februarie 2018

introspectii si egocentrisme

Imi este reprosat des, si des pe buna dreptate, ca sunt egocentric. Vorbesc mult despre mine si despre ce cred, simt sau am impresia ca e relevant.
Adevarul ar fi undeva la mijloc, totusi. Nu pot discuta persoane, pot discuta personaje. Nu pot discuta decat despre mine fara sa simt ca barfesc, nu pot discuta decat despre ideile mele fara sa simt ca ma mint. Nu pot explica de ce, asa sunt eu, introvertit si egocentric, niciodata egoist, mereu pus pe explicat cum gandesc si pe schimbat idei, nu date fixe despre altii.

Probabil blocajele copilariei si lipsa unei indrumari concrete in viata se simt. Mereu pus pe facut bine, am adus rau dupa mine pentru ca nu am vazut diferenta intre binele meu si binele comun si am continuat sa fiu asa pana mi s-a luat de binele comun. Apoi mi-a venit in cap ca sunt egoist si ruptura interna s-a adancit in loc sa se acopere. Satul de compromis, caut concesii. Si vad concesiile ca fiind dublu compromis, astfel incat sa nu mai fiu luat de prost. Drept prost.

Problema e ca eu nu stiu daca sunt in depresie sau daca mi-a fost indusa ideea ca sunt in depresie de catre altii, insa stiu clar ca m-am saturat sa traiesc viata altora prin mine. Individ si individualitate, complex sau simplu, sunt om si vreau sa simt cum curge viata prin mine fir de energie, nu cum stagnez din evolutie pentru a lasa filmele altora la developat. Nici psihopat nu cred ca sunt, ma consider sociopat, credul si usor de manipulat. Mult mai usor decat manipulez. M-am saturat de reprosuri puerile. M-am saturat de trait de pe o zi pe alta. Vreau sa traiesc de pe o clipa pe alta, cu multa durere in pula si multa lipsa de stress. Nu-mi iese.

Dar asta nu m-a oprit vreodata si nu am facut decat sa fac apologia sinuciderii, ca toti cinicii. Stati linisititi, in toata nebunia mea nu mor nici daca vreau. O sa mor batran, singur si trist. Fiindca am trait si voi trai mereu vesel, in pula mea!