Din când în când îmi vine-n gând că mă scufund și mă afund la infinit într-un neant fără sfârșit și urlu strig da nu m-aud Acum io-s în vertij și nu mă laud că mi-am pierdut dinții din gură Io am mușcat din adevăr cu ură nu am vrut masca de iluzii Mi-am dat la pix cu sete prin perfuzii am primit sânge nou Mi-am șlefuit ideile într-un vocabular lingou și-am ars-o arogant și egoist Un pueril imberb teribilist mi-a dat cu pumnu-n cap realitatea ca un pugilist Și când am început să cad toți m-au văzut dar nu m-au auzit nu mă aud de fel Și mă scufund în văzul lor într-un mine distrugător le spun cuvinte ca un puzzle alambicat înspre un viitor trecut de-atâtea ori prin văzul lor mă sinucid nemuritor

despre:

joi, 1 martie 2018

Victime si victime

Cand am deschis prima data ochii eram la baie, ma spalam pe dinti. Pe fereastra se vedea cum ploua, in lumina soarelui de dimineata. Am iesit la aer si, pe cealalta parte a pavilionului, am vazut cum ninge linistit, cu fulgi cat pumnul. In jurul meu plutea o atmosfera de fericire si pace. Nu stiam de cat timp sunt internat la psihiatrie. Stiam doar ca nu are cum sa mai dureze mult. Deveneam tot mai constient de realitate.

Tendinta de a ma victimiza e mare, dar nu vad la ce ma ajuta. Cand am cazut am scos scuturile si mi-am dat cu ele in cap. Nu mi-a placut sa fac rau alora de pe langa mine vreodata. Mi-am spus ca nu e cazul nici de data asta. Si am mizat pe fairplay in timp ce ma adanceam in depresie si ratacire fara sa imi dau seama ca fac rau altora pe langa mine, nu doar mie, in timp ce altii asteptau la colt momentul oportun sa-mi poata strapunge ce mai ramasese din armura. Asa functioneaza societatea asta de cyborgi in negare. Pot doar sa regret ca am negat o perioada emotii si senzatii ce cresteau pe sub armura in timp ce imi dadeam cu scuturile in cap. Dar si asta e o victimizare. Singurul tiran am fost eu, robotul, si singura victima am fost eu, restul de om. Am crezut ca pot multumi nemarginita nemultumire daca ma pierd de mine si m-am gasit intins pe podeaua rece din baie, batut de propria neputinta. 

Cand esti fata in fata cu moartea nu mai conteaza cine si cum te-a impins in bratele deznadejdii. Conteaza doar sa ai destula putere sa te poti impotrivi valului de durere care te cuprinde. Putere pe care o gasesti analizand la nesfarsit aceeasi zi monotona, cu aceleasi pastile la ora fixa, cu aceeasi colegi de salon pierduti in irealitatile personale. Si la un moment dat iti aduci aminte si cum ai murit, si de ce ai murit, si iti dai seama si de ce trebuie sa gasesti puterea sa te intorci in societatea care ti-a oferit tratament.

Tendinta de a ma victimiza e mare. Depresia o amplifica, d-aia fac tot posibilul sa-mi abandonez robotul si sa invat iar sa fiu om. Golit de vointa, depersonalizat si ratacit. Asa ar suna portretul robot, ce ironie, al omului care nu mai stie ca e om. Victima a propriilor alegeri si abuzuri, victima a propriilor excese si judecati lipsite de ratiune. 
Spuneam ca eu nu pot sa nu scriu un sfarsit fericit, da uneori nici nu e nevoie sa scriu un sfarsit. Uneori trebuie doar sa ard ciorna, sa uit ca am trait capitolul ala si sa imi indrept ochii spre un nou inceput, unde nu mai neg emotii, senzatii sau sentimente. 
Adevarul e ca perceptia asupra realitatii ti se schimba mai ales cand dai piept in piept cu ipocrizia umana. Robotii au algoritmii liniari. Dupa ce isi indeplinesc targetul se opresc. Oamenii iti dau tot mai mult.

D-aia o sa invat sa fiu om aproape de oamenii care imi dau tot mai mult speranta in umanitate si o sa uit ca robotul din mine era setat pe meniul de victima. 


3 comentarii:

  1. Mă gândesc la două cărți deodată: Zbor deasupra unui cuib de cuci( Ken Kesey) și Dezastrul de la Cernobâl (Svetlana Alecsievici). Și la tine, și la bogăția de emoții ce izvorăște de aici!
    Bucuroasă să te descopăr, în urma unui sensibil ”Tandem” ( La Fee Blanche)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Am scris un "tandem" cu La Fee? Probabil prin 2010-2011. Nu imi mai amintesc de el.

      Oricum, bine ai venit. Blogul e aproape inactiv acum, nu cred ca vei gasi mare lucru de citit pe el.

      Ștergere
  2. Cand mori tendința este să nu te mai intereseze de tine, propria existență pare inutilă în ideea că oamenii din jur așteaptă permanent reacții la produsele propriului ego, iar îndepărtarea de acestea, axarea pe alte aspecte din mediul exterior care să se reflecte în interior deschide noi portițe ce vin în sprijinul uitării banalelor repetiții din viața cotidiană unde uniformizarea este mai mult ca sigur iminentă. Sensul/ farmecul se pierde atunci când cantitatea distruge calitatea, iar obiceiurile se învață de la ceilalți fiind greu de spus unde ești tu în toate aceste întâmplări însumate. Când ești gata să renunți la tot începe o nouă viață, lipsită de nevroticismul adus de tendința de a controla un personaj imaginar ca model transpus în viitorul apropiat doar pentru a fi identificat cu rolul social și a fi acceptat pentru a fugi de adevăratul tu și tot ceea ce auzi ca feedback atunci când ești singur. Vocile nu mint, minciunile răsună mereu atunci când există spațiu. Obișnuința și banalitatea distrug sacrul, ritul devine unul păgân în care negarea Creației este amplificată de încercarea de a cuprinde și a crede că știi totul, umilința ca virtute devine ceva tabu într-o societate unde predomină cultul rațiunii bazat pe ateism (element activ, linear, în permanentă mișcare, descriptiv, spiritul timpului), unde sinele (spiritul adâncului) este împărțit, din păcate, în ego și umbră, comunicarea dintre cele două fiind slabă datorită impunerii unor limite ce țin omul în frică. Reducerea unei puteri mai mari decât cea a neînsemnatului corp uman la voința umana a acestuia, condiționat de un mediu caracterizat de hedonism bazat pe materialism și utililarism, adună karma, ieșirea din Samsara fiind tot mai departe. Fie vezi împărăția cerului pe pământ acum, fie te naști încă o dată și încă o dată și încă o dată (...) pentru a îndeplini Voința Cerului.

    RăspundețiȘtergere