Despre virtual si aparente

In epoca pre-facebook, modurile in care puteam sa ne mandrim cu achizitii si idei se bazau pe contact direct intre erou si fani. Faceai o mega nunta si filmai totul, sa arati rudelor si urmasilor peste ani cat ai fost tu de mot. Iti cumparai un bolid si il duceai la plimbare pe corso, sa umectezi pipitele de acolo. Aveai idei revolutionare? Le puneai intr-un ziar, intr-o carte, intr-o emisiune, intr-un studiu de specialitate. Te duceai si tineai conferinte. Rahaturi d-astea.
Nu spun ca nu mai avem parte de smecherii si smecherala pe bune in timpurile actuale, sufocate de online, ele au ramas acolo, ca un ceva menit sa ne aduca aminte ca si inaintea noastra exista societate, insa tind spre anonimat.

Daca nu esti online, nu existi.

Asta pare a fi noua filosofie adoptata cu bratele larg deschise de toate categoriile sociale. Sau macar de cele despre care nu vrem sa pretindem ca nu exista. Ca saracii fara curent in bordeie au ramas tot la stirile lacrimogene de Craciun si Pasti. Ferentari apare in lumina reflectoarelor doar cand e vreun party ironic in discutie. Curvele care se vand pe bonuri de masa, drogatii si puscariasii, aurolacii si boschetarii, parcangii si satrele de tigani fara documente de identitate apar rareori in cate o investigatie jurnalistica fara efect, menita a demonstra mai degraba cat de open mind este realizatorul ei, decat de a ridica vreo noua sau profund ignorata problema sociala.

Daca nu esti online, nu existi?

Cred ca e radicalizata aceasta idee. Existi si online si offline, existi inchis, persecutat, bucurandu-te de libertate, incalcand legea, super vedeta sau uber anonim. Insa existenta ti se schimba in momentul in care ai acces online.
In pre-online se simtea din plin efortul economic in momentul in care voiai sa ai un moment de smecherie. Fie ca era vorba de a-ti etala palatul (pe care trebuia mai intai sa il ai), fie ca era vorba de a-ti prezenta nemaiganditele idei, exista un filtru care mentinea o stabilitate sociala. Ca nu orice sarac isi permite arogante si smecherii costisitoare si nu orice sarac are idei atat de revolutionare care nu sa fie mai degraba cretine.
Filtrul asta ne proteja, oarecum, existentele banale, ajungand sa percepem smecheriile ca simplu entertainment. Cine era interesat pe bune de smecherie, incepea sa munceasca in sensul smecheriei, investind timp si bani in devenire.

Accesul la online a daramat acest filtru. Internetul e la fel de ieftin sau chiar mai ieftin decat televiziunea. Telefoanele si calculatoarele au preturi mai mici decat ale televizoarelor sau al obiectelor de uz casnic. Iti e mai usor sa platesti un smartfon si 5 giga de net lunar decat rate la un frigider. Astfel ca nu e de mirare ca am ajuns sa fim conectati atat de mult incat sa punem sub semnul intrebarii chiar sensul existentei in afara onlineului. Problema asta e un rezultat firesc al asaltului informatic la care suntem supusi. Inconstient, zilnic ne lasam doborati de o cantitate uriasa de informatie inutila, devenind frustrati de inutilitatea existentei. Observati popularitatea gandirilor nihiliste in momentul actual.
Orice poza cu pisica, orice sms publicitar, status despre orice cacat ne trece prin cap, review la tehnologie inutila, clip diy, advertorial mascat in stire, checkin cu baietii mei, fratii mei, orice bit amarat de informatie care nu ajuta la dezvoltarea noastra ca indivizi produce frustrare. Exagerez, bineinteles, dar asta nu e un articol stiintific, ci unul de opinie, menit a deschide o discutie, nu a emite adevaruri absolute.
Frustrarea aia se tot acumuleaza si produce fix ceea ce o produce: informatie inutila pe care o varsam online, mintindu-ne ca existenta noastra se situeaza la un nivel superior existentei majoritatii celorlalti prin prisma diverselor motive pe care ni le inventam. Fie ca postam cate un checkin din vacanta cu o poza care infatiseaza un peisaj idilic, fie ca ne fluturam relatia pe facebook, fie ca emitem judecati de valoare asupra subiectelor in trend, fie ca postam inofensiv glumite, aratand o falsa detasare de online, insusi faptul ca nu ne retragem din online dovedeste frustrarea de care vorbesc. E ok, se poate trai si cu frustrari. Ca doar nu a inventat onlineul frustrarile, nu-i asa?

Tot timpul au existat oameni atenti la aparente. Oameni care au vrut si ei ce au altii, fara sa fie in situatia acelor altii. Tot timpul am avut grija de imaginea noastra, chiar daca nu erau 10 mii de followersi atenti la ce facem. Nu onlineul e responsabil de acest efect asupra noastra, ca indivizi, insa onlineul e clar responsabil de atingerea unui climax al frustrarilor intregii societati. De fapt, nu onlineul, ci oamenii care nu reusesc sa deosebeasca existenta virtuala de cea reala, palpabila, traibila. Onlineul este un mediu atemporal. Cinci ani poti sa ai aceeasi poza la profil si acelasi nickname. Devii un brand. Un brand care, irl, a luat vreo 20 de kile in greutate, a schimbat doua joburi si are 4 rate la banca. Online esti acelasi. Dar tu nu stii ca online esti acelasi de acum 5 ani, ai impresia ca online esti acelasi tu din realitate si confunzi statusurile profilului tau cu ideile si convingerile tale de viata. Ai impresia ca statusurile altor profiluri sunt convingeri si ca o contrare pe facebook este acelasi lucru cu doi pumni in cap irl. Si te identifici din ce in ce mai profund cu imaginea ta online, incat ai impresia ca, daca online nu ai probleme, nu ar trebui sa le ai nici in realitate. Ce conteaza ca irl esti grasa si locuiesti cu pisica cand online esti o papusa de fata cu mia de likeuri la pozele nud? Ce conteaza ca irl stai de 5 ani in casa la bunica-ta, ca ii e mila de tine, si nu ai job cand online esti cel mai tare memar? Nu conteaza, ca deja nu mai facem diferenta intre aparente, virtual si realitate. Suntem blocati intre doua existente si nu implinim niciuna.

Si nu vorbesc aici de superoamenii care reusesc sa faca diferentierea clara intre online si realitate si nu permit celor doua sa se influenteze, ba chiar mai sunt si super smecheri irl. Vorbesc de astia slabi, banali, care intr-un alt context ne-am fi petrecut serile in fata televizorului minunandu-ne ca in nu stiu ce satuc ajunge medicul doar o data pe luna. Acum avem sansa sa ne minunam pe internet si efectul este acelasi. Nu vom influenta cu nimic existenta, doar participam activ la creerea fluxului de informatie inutila si ne marim gradul de frustrare personala.

imagine sutita din online

Mars, fa!

Era prin 2006-2007, la primele marsuri ale diversitatii din Romania. Cateva sute de persoane LGBT si sustinatori ai lor erau injurati/bruscati/atacati de catre boii aia de la noa dreapta sau alti spalati pe creer cu inalte valori morale. Jandarmii actionau prompt, cateva sute de amenzi si ceva dosare penale. Ura! aplaudau LGBTistii. Democratie! zbierau descreierate publicatiile progresiste sau cu afinitati progresiste.

2017, in urma cu vreo cateva zeci de ore, Cluj. Marsul diversitatii urmat de marsul normalitatii. Niciun incident la ala al diversitatii, o dobitoaca LGBTista se duce la ala al normalitatii si e saltata de Jandarmerie. Huo! s-a scandalizat internetul nostru cel degraba datator de verdicte. Libertate de exprimare! Stat politienesc! Evul mediu! urla descreierate publicatiile progresiste sau cu afinitati progresiste.

In momentul in care o manifestatie este autorizata, Jandarmeria are obligatia de a asigura buna desfasurare a acelei manifestatii, inlaturand instigatorii violenti sau nu. Asa e in democratie. Ca ne respectam drepturile unii altora, teoretic. Ca nu ne ducem sa ne cacam unde altii mananca, chiar daca nu ne convine ce mananca aia. Fiecare are bancuta lui si mananca in ea ce vrea muschiul lui. X nu poa sa vina sa iti bage cu japca sunca si ceapa pe gat, dar nici tu nu ii poti baga lui rucola si feta pe gat. Ca e libertate, da asta nu inseamna ca unul e mai liber ca altul. Ca nici nu stiu de ce pula mea scriu randurile astea, ca mi se pare cea mai mare pierdere de timp sa explici ca si altii au dreptul sa organizeze manifestatii despre ce le framanta lor mintea si au dreptul de a-si tine acele manifestatii feriti de dobitocii care nu gandesc la fel de ampulea ca ei.

Meh, cui ii pasa? Ca oricum, daca-s atat de dobitoci incat sa se certe pe teme ca diversitate si normalitate cand de fapt ii fute grija cine cum are sau nu voie sa se futa in cur, inseamna ca si unii si altii sunt degeaba.

Ca asa ne place. N-avem economie? Hai sa cerem sa fim lasati sa ne futem in cur.  N-avem educatie? Hai sa cerem sa nu fim lasati sa ne futem in cur.

Mars!